„Arrivederci”, în regia lui Valeriu Jereghi, prezintă viaţa a doi copii, Ionel şi Mihaela, dintr-un sat din Moldova, a căror mamă este plecată la muncă în Italia. Din povestea filmului reiese că aceştia nu au tată, traiesc singuri într-o sărăcie lucie, iar Ionel, care nu are mai mult de zece ani, e prezentat drept un super erou, care se trezeşte de dimineaţă, pune pe foc, duce viţelul la păscut, spală hainele şi aleargă la şcoală, unde învăţătoarea, care îl dojeneşte pentru întîrziere, prezintă tema zilei şi îi pune întrebarea care în film rămîne fără răspuns, oare care este limba pe care o vorbim (n.a. oare ce a vrut să ne zică autorul???). În continuare, Ionel e cel care taie porumbul, macină făină la rîşniţa din sat, mulge oaia, coace pîinea, scoate apă de la fîntînă şi, pe lîngă asta, sculptează din piatră biserici în miniatură, pe care le vinde turiştilor care vin în sat. Toate aceste acţiuni, sunt plasate în cadrul satului moldovenesc, unde apar pe rînd vecinii ce relaţionează cu aceşti doi copii şi le deplîng de milă.

Filmul, aproape că nu are dialog, autorul mizînd, probabil, pe putearea imaginii alb negru. Însă e atîta întunecime, încît e foarte greu ochiului să privească. Dacă autorul a vrut să potenţeze tragedia copiilor prin această cromatică, atunci nu a reuşit prea bine. Singura intervenţie verbală mai lungă e pusă în gura unui personaj, săteanul care a fost în Italia să-şi caute soţia, după ce aceasta a încetat să-i mai scrie. El povesteşte unui alt vecin că şi-a vîndut vaca, a mai împrumutat bani de la măhăleni şi a plecat „la Italia”. Prin cuvintele personajului, autorul filmului vine să consolideze stereotipul care există cu privire la italieni şi femeile migrante. Pe italian, îl face „mai negru la culoare”, „lins pe păr”, „îmbrăcat în halat şi papuci”, iar pe femeia migrantă o plînge că nu mai este „grăsuţă şi rumeoară în obraji”, şi se revoltă că poartă „şorturi scurţi şi tricou mulat”. Este supărat că soţia nu s-a mai întors acasă şi totodată îl compătimeşte pe „don Pedro” (n.a. italianul, care nu ştim de ce are nume spaniol) pentru că soţia a decis să rămînă cu acesta. De supărare, vecinul se sinucide. Iar Ionel, care îl descoperă, trăieşte încă o tragedie.

Cam ăsta ar fi subiectul filmului, care pe lîngă o poveste confuză, deoarece prezintă rupturi din viaţa copilului, a vieţii satului, dar deopotrivă şi a vecinilor, mai are o coloană sonoră, care pune laolată piese din estrada italiană, R&B-ul american, folk românesc şi folclor naţional. Plus o serie de exagerări, cum ar fi covata de lemn în care copilul spală hainele, rîşniţa de piatră, la care copilul macină făina, dar şi patetismul relaţiilor dintre vecini şi copii, care le plîng de milă, precum şi imaginea pe care o creează femeii migrante ridică o serie de întrebări de credibilitate şi relevanţă, asta după ce la sfîrşitul filmului, îţi pui o altă întrebare, dacă filmul a fost artistic sau unul documentar.

La sfîrşit, s-a aplaudat aşa cum se ştie la noi să se aplaude, adică din picioare. Întrebări nu au existat şi nimeni nu a vrut să comenteze. Ori au fost prea marcaţi de această creaţie a noiii cinematografii moldoveneşti, ori au fost prea dezamăgiţi. Regizorul filmului a chemat din nou pe scenă actoriii şi a mulţumit publicului, informînd că filmul va fi prezentat peste hotare, în ţările unde au plecat cetăţenii noştri.

E păcat, totuşi, că întreaga experienţă a migranţilor este redusă la o poveste plină de stereotipuri şi patetism, iar filme ca „Arrivederci” considerate moment de renaştere a cinematografiei moldoveneşti.

Otilia Babără, tânără cineastă din Moldova. A regizat scurtmetrajul "Covorul".

Otilia, ce se întâmplă în „Covorul” şi cum a apărut ideea scurtmetrajului?

Ideea a apărut în anul doi de facultate. Atunci am scris şi scenariul, dar l-am abandonat. Am revenit la el înainte de examanele finale, pentru că trebuia să realizez un scurtmetraj de absolvire. La baza filmului stă o poveste adevărată. Doi tineri, în interpretarea lui Sergiu Voloc şi a lui Ion Jitaru, se întâlnesc să discute la un pahar de vodcă despre petrecerea din noaptea trecută. Când vodca e pe sfârşite, ei încearcă să găsească o modalitate de a mai cumpăra o sticlă. Nu departe de ei, în curte, stă agăţat un covor. Ingenioşi din fire, ei schimbă covorul pe o sticlă de vodcă. Seara, când unul din ei se întoarce acasă, îşi dă seama că acel covor era al lui.

Cine sunt personajele? Ai putea să le descrii şi să ne spui pe cine reprezintă ele?

Sunt doi vecini care locuiesc în aceeaşi curte. Ei nu prea fac mare lucru decât să bea şi să organizeze petreceri. N-au nici un scop în viaţă. Aceşti băieţi, de fapt, reprezintă majoritatea tinerilor de astăzi care nu prea au aspiraţii…

Cum ai ales actorii şi cât de uşor le-a fost acestora să intre în pielea personajelor?

Pe Sergiu îl cunoşteam de la Cobâleanski (n.a. Igor Cobâleanski – regizor) pentru că am mai lucrat împreună. Iar pe Ion, l-am văzut în curtea Academiei şi mi s-a părut interesant şi potrivit ca tipaj. Eu cred că le-a fost tare uşor să interpeteze aceste roluri. Sergiu Voloc nu trebuia să joace nimic. El se juca pe sine însuşi…

Cât a costat „Covorul”?

Nimic. A fost fost făcut cu participarea studenţilor. Operatorul e şi el un fost stundent, iar noi, conform unei reguli vechi şi nescrise, ne ajutăm reciproc. Am cheltuit bani doar pe vodcă.

Cât timp îţi trebuie ca să produci un film de şase minute?

Depinde de scenariu… Filmul nostru a fost filmat într-o zi.

„Eu m-am atrubit”, „i-am făcut faţa numai podlivcă”, „mîncaţ’-aş perspectiva”, sunt doar câteva perle lingvistice pe care le pui în gura celor doi eroi ai tăi. Cum ai scris dialogul şi de unde ai cules aceste expresii?

Eu aveam în minte un dialog, însă nu l-am scris. Dialogul s-a născut pe platou. Băieţii au improvizat şi ulterior l-am îmbunătăţit, eliminând unele expresii mai vulgare.

Cum au reacţionat profesorii la acest film, în special la limbaj?

Nu au comentat filmul. Am înţeles că nu le-a plăcut şi mi-au dat 8,12. Decanul, când a auzit dialogul, şi-a pus mâinile pe cap şi a ieşit din sală. Pentru ei un asemenea limbaj nu există, chiar dacă în curtea facultăţii se vorbeşte exact aşa.

Se comentează că scurtmetrajul e realizat în stilul lui Cobâleanski. Ce poţi spune?

Există influenţe. Pot spune că eu am făcut şcoala la Cobâleanski şi nu la Academia de Arte.

Unde a fost prezentat filmul în afară de Academia de Arte?

Nicăieri. Dar l-am trimis la festivalul „Alternative” de la Târgu Mureş şi îl voi trimite şi la festivalul Dakino.

Al cui era, de fapt, covorul?

Era al bunicii. Mi l-a împrumutat.

Şi ei i-a plăcut filmul?

Din păcate, ea încă nu l-a văzut.

După acest interviu, care face deschidere blog-ului, vă propun spre vizionare filmul: